Luceafăr (Scorzonera roşea)

Tulpina pînă la 30 cm înălţime, frunzoasă, poartă la vîrf un singur capitul mare compus din flori de un roşu-deschis, cu ligule lungi, înconjurat la bază de un involucru alungit, format din frunzişoare verzi, înguste, ascuţite. Frunzele sînt înguste şi lungi, ca iarba.
Plantă din familia Compositae.
Înfloreşte în iunie-august.
Creşte prin pajişti, locuri ierboase şi pietroase. Se află şi în regiunile inferioare în poieni.

(sursa Flori din muntii nostri - Al. Bledie)

Dedițel alb (Pulsatilla alba)

Deditel alb sau sisinel de munte (Pulsatilla alba) este o plantă otrăvitoare din familia Ranunculaceae. Are tulpina păroasă de 100-200 mm. În vârful tulpinii se află o floare ridicată în sus, în formă de clopot la început și apoi se desface în formă de stea. Diametrul florii este de 30-60 mm și are cinci-șase sepale mari. Florile sunt păroase pe dinafară, colorate în albu pe interior și violet-albastru palid la exterior. Înflorește în lunile mai-iunie. După înflorire se formează un fruct păros sub forma unui smoc.
În România crește prin pășunile și locurile pietroase din munții Carpați.

(sursa wikipedia)

Deditel vanat (Pulsatilla balcana)

Se cunoaşte şi sub numele de adormite, adormitele, brebenei, dediţei vineţi, floarea vantului, sisinei etc.

Este o plantă ierboasă perenă care are în pămant un rizom gros oblic. Tulpina de 10—30 cm, este păroasă, ca de altfel întreaga plantă. Frunzele radiele sunt peţiolate, de mai multe ori penatifidate cu seg­mentele liniar-ascuţite.
Floarea este de culoare violetă al­bastră, are la bază un involucru ca un guleraş alcătuit din frunzişoare sesile şi unite prin baza lor. Floarea are o poziţie uşor aplecată. Planta creşte pe coastele însorite calcaroase şi înfloreşte în aprilie—mai.

Dediţeii ca toate ranunculaceele, conţin anemonină şi protoanemonină, care le imprimă caractere de toxicitate (vezi piciorul coco­şului) aşa că întrebuinţarea lor se va face cu foarte multă precauţie, în cantităţi foarte mici şi sub supravegherea medicului.

(sursa medicamente-plante.ro)

Sângele-voinicului (Nigritella rubra)

Florile, care sunt sub forma unor inflorescenţe conice, par rubine strălucitoare în bătaia soarelui. Este o plantă din familia Orchidaceae, cu tulpina dreaptă, înalta de 8 - 15 cm, cu numeroase frunze înguste, îndreptate în sus. Florile, foarte mici şi numeroase, sunt strânse la varful tulpinii intr-un ghem oval, de culoare roşie - purpurie întunecata. Au un miros deosebit, asemănător cu vanilia. Acest miros este atât de pătrunzător, încât prezenţa podoabei sângerii poate fi simţită de la distanţă. Rădăcina este formată din doua umflaturi cărnoase (tubercule), spintecate.
Înfloresc începând din luna mai până prin august. Sunt de două feluri: unele inflorescenţe sunt mai rotunde şi bat în negru (Nigritella nigra), altele sunt mai lunguieţe şi mai trandafirii (Nigritella rubra).
Este destul de rară, fiind culeasă fără cumpătare, a început să dispară şi nu mai poate fi întâlnită decât prin anumite zone: este localizată în locuri ierboase, însorite, mai ales în pajistile şi pe branele nepăşunate. Raspandire în tara: Carpatii Orientali si Meridionali.
Este o planta monument al naturii si este ocrotita prin lege.

O cunoscută legendă populară spune ca un voinic se lupta cu un balaur fioros. În timpul luptei, «O picătură din sângele voinicului ce lupta cu balaurul-cu-şapte-capete a căzut pe o floare fără de culoare. De atunci floarea a devenit purpurie...» Aşa au imaginat oamenii naşterea acestor gingaşe flori, întâlnite prin pajiştile alpine, pe coastele abrupte şi acoperite cu iarbă, ori printre stâncării însorite.

(sursa anidescoala.ro)

Forfecuta (Loxia curvirostra)

Împreună cu alte două specii de forfecuţe, ce se întîlnesc la noi, prezintă o interesantă conformaţie a ciocului, care are mandibulele încrucişate la vîrf, adaptare perfectă pentru scoaterea seminţelor din conurile răşinoaselor, hrana lor de predilecţie. Masculul este roşu-verzui cu aripile şi coada negricioase, iar femela verzui-cenuşie. Trăieşte în pădurile de conifere, unde se şi reproduce. Nu are o epocă fixă de cuibăritş dacă are condiţii bune de hrană, scoate pui şi iarna. Femela cloceşte ouăle circa 13—14 zile; ponta constă din 4 ouă albicioase cu pete întunecate spre partea rotundă. Sunt singurele forfecuţe care se reproduc la noi; puii lor pot fi hrăniţi numai cu miezul seminţelor, fără adausul hranei animale. Iarna migrează spre văi, ducînd o viaţă eratică. Apar adesea şi în parcurile oraşelor. Are 17 cm.

(sursa eukarya.ro)

Broasca testoasa de uscat - "testoasa dobrogeana" (Testudo graeca ibera)

Broasca testoasa de uscat mai este cunoscuta si sub numele de testoasa mare sau testoasa dobrogeana. In prezent numarul lor a scazut foarte mult si au fost declarate animale ocrotite de lege,monument al naturii.

Coloritul variaza de la exemplar la exemplar si mai ales de la o regiune la alta. La modul general putem spune ca broasca testosa de uscat este de un galben inchis si fiecare placa a carapacei este marginita de linii brune inchis. Sunt si exemplare aproape negre sau exemplare cu nuanta de masliniu. Exemplarele tinere sunt de obicei mai deschise la culoare.

Lungimea testoasei de uscat are o medie la noi de 25 cm. Au fost studiate si exemplare cu o lungime de 32 cm, iar in Bulgaria au fost masurate exemplare de aproape 40cm. Exemplarele mari pot ajunge in mod exceptional la 6kg.
La noi in tara cele mai multe sanse sa intalnim o broasca testoasa de uscat sunt in Dobrogea, in Muntii Macinului si pe totata lungimea tarmului Marii Negre. Asta este motivul pentru care mai este numita si testoasa dobrogeana. In Romania mai traieste o specie de broasca testoasa de uscat numita testoasa banateana (testudo hermanni boettgeri). Este de mai mici dimensiuni decat prima, asemanatoare la infatisare si raspandita mai mult in sud -vestul tarii, fiind de asemenea o specie ocrotita prin lege si declarata monument al naturii.
Iarna broasca testoasa de uscat hiberneaza in gropi facute in pamant. Cand vine primavara si simt caldura ele ies din letargie si incep perioada de imperechere. A doua perioada de imperechere este toamna. Testoasa de uscat depune 2-3 serii de oua pe an a cate 4-5 bucati. Ouale sunt aproape sferice, de culoare alba. La o temperatura constanta de 28-30 grade puii eclozeaza dupa 69 de zile. Dupa eclozare puii au o lungime de 3,5 cm si o greutate de 15 gr. Tinerii sunt foarte vulnerabili in fata pradatorilor, de la pasari si pana la animale de prada. Porcii mistreti pot provoca pagube insemnate cuiburilor de broasca testoasa de uscat.
In momentul de fata in Romania este interzisa recoltarea testoaselor de uscat in vederea comercializarii. SUNT MULTI CRESCATORI SAU DORITORI DE EXEMPLARE IN CAPTIVITATE INSA NU TREBUIE SA UITAM CA LOCUL LOR ESTE ACOLO IN FAUNA SALBATICA A DOBROGEI.

(sursa animale-salbatice.ro)

Marmota alpină (Arctomys marmota)

Marmota alpină (Marmota marmota) este o specie de marmotă care trăiește în zonele muntoase din centrul și sudul Europei, la înălțimi cuprinse între 800 și 3200 m, mai ales în regiunile vestice și centrale ale Alpilor, precum și în Carpați. Marmota alpină își poate săpa galerii și în solul pe care omul nu îl poate pătrunde nici cu un târnăcop. O marmotă alpină poate cântări între 4 și 8 kg și are o lungime cuprinsă între 42 și 54 cm (fără coadă, care măsoară în medie 13-16 cm).
Marmota alpină se hrănește cu plante cu tulpină moale, frunzele și florile ierburilor, dar și cu insecte, păianjeni și viermi. Consumă cantități mari, pentru a-și depozita grăsime suficientă pentru lunga perioadă de hibernare. Pentru a se hrăni, iese din vizuina sa în diminețile și în după amiezele reci. Nu suportă căldura, iar în zilele fierbinți de vară nici nu se hrănește. Caută plantele cele mai tinere și mai suculente, pe care le ține apoi cu labele anterioare, până le ronțăie.
În fiecare vizuină trăiește o singură familie. Construcția poate avea și mai multe încâperi. Încăperile mari de locuit sunt căptușite cu iarbă uscată, iar capetele galeriilor reprezintă toaletele.
Marmotele alpine sunt foarte defensive împotriva intrușilor și îi avertizează folosind un comportament de intimidare, prin marcarea teritoriului, lovituri repetate din coadă și fluierături.
Sezonul de reproducere este primăvara, chiar la sfârșitul perioadei de hibernare. Marmotele alpine devin mature sexual la vârsta de 2 ani. După împerechere, femela duce în vizuină materialele necesare construirii cuibului și rămâne acolo până la fătare. Perioada de gestație este de 33-34 zile. Cel mai uzual, numărul de pui la o fătare este de 3. Puii sunt neajutorați, au ochii închiși, iar blana întunecată le crește în câteva zile. Înțărcarea se produce după 40 de zile, când puii se aventurează în afara vizuinii și caută imediat hrană solidă. Blana caracteristică animalelor adulte le apare la sfârșitul verii. Ating dezvoltarea completă abia la 2 ani.
Durata de viață este între 15 și 18 ani.
La sfârșitul verii, membrii mai bătrâni ai grupului cară în vizuină ierburi uscate pentru a căptuși și a închide cu acestea intrările. De regulă, în octombrie se retrag sub pământ, pentru a-și începe somnul de iarnă. Marmota alpină petrece până la 9 luni din an în hibernare.
Bătăile inimii le scad la numai cinci pe minut și respiră de doar 1-3 ori pe minut. Temperatura corpului scade până aproape de temperatura din vizuină. Dacă aceasta se apropie de punctul de îngheț, frecvența bătăilor inimii și a respirației crește, pentru ca animalele să nu înghețe.
Iarna multe marmote mor dacă nu au rezerve suficiente, în special animalele tinere. Acest lucru se întâmplă în iernile deosebit de grele sau din contră, deosebit de ușoare, când trebuie să își consume prea repede rezervele de grăsime.
(sursa wikipedia)

Marmota din Fagaras - Caldarea Fundu Caprei.

Marmota din Mont Blanc - Plan du Midi

Marmota Elvetia - intre Furka pass si Gletsch, langa ghetarul Rhone.

Marmota Elvetia - Pasul Gletsh

Marmota Austria - Wildspitze.

Marmote Retezat - Lacul Stanisoara si Lacul Florica.